Cum poți să fii mîntuit/ă?

Notă ulterioară:
La notificarea unui frate creștin, au fost șterse acele formulări de rugăciune care aveau scopul de a-l ajuta pe cel păcătos să se roage.
Astfel, considerăm că cel care are parte de nașterea din nou nu are nevoie de ajutor decît din partea Duhului Sfînt pentru a formula durerea, regretul, pocăința, credința înaintea lui Dumnezeu și că tot Duhul Sfînt este acela care mediază înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu știm cum să ne rugăm [Romani 8.26], oricît de mult timp a trecut de cînt Domnul ne-a salvat.

Text preluat de la: https://www.gotquestions.org

Întrebare: Cum să ajung să fiu drept înaintea lui Dumnezeu?

Răspuns: Pentru a ajunge să fim “drepţi” înaintea lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să înţelegem ce este “greşit” în prezent. Răspunsul este păcatul. “Nu este nici unul care să facă binele, niciunul măcar” (Psalmul 14:3). Noi toţi ne-am răzvrătit împotriva poruncilor lui Dumnezeu; “noi rătăceam cu toţii ca nişte oi” (Isaia 53:6).

Vestea proastă este că pedeapsa pentru păcat este moartea. “Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ezechiel 18:4). Vestea bună este că Dumnezeul cel iubitor ne-a căutat ca să ne aducă mântuirea. Iisus a spus că scopul venirii Sale în lume a fost “să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10), şi apoi l-a reafirmat ca împlinit atunci când a murit pe cruce: “S-a sfârşit!” (Ioan 19:30).

Dacă vrei să ai o relaţie corectă cu Dumnezeu începe prin a conştientiza starea ta de păcat. După aceasta, urmează mărturisirea în umilinţă a păcatului înaintea lui Dumnezeu (Isaia 57:15) apoi angajamentul de a părăsi păcatul. “Prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:10).

Această pocăinţă trebuie însoţită de credinţă. Şi anume de credinţa că sacrificiul lui Iisus prin moartea Lui pe cruce, precum şi învierea Lui minunată Îl fac să devină Mântuitorul tău personal. “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9). O serie de multe alte pasaje ne vorbesc despre necesitatea de a avea credinţă, cum ar fi Ioan 20:27; Faptele Apostolilor 16:31; Galateni 2:16; 3:11, 26; şi Efeseni 2:8.

A fi drept înaintea lui Dumnezeu ţine de răspunsul pe care îl dai la ceea ce Dumnezeu a făcut în locul tău. El a trimis pe Iisus Mântuitorul, L-a jertfit pentru a te elibera de păcate (Ioan 1:29), şi tot El îţi oferă acum promisiunea că : “oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Faptele Apostolilor 2:21).

O ilustraţie grăitoare a pocăinţei şi iertării este dată în parabola fiului rătăcitor (Luca 15:11-32). Fiul cel tânăr şi-a risipit darul primit de la tatăl său păcătuind în mod ruşinos (versetul 13). Când a admis că a greşit păcătuind, el s-a decis să se întoarcă acasă (versetul 18). A presupus că nu va mai fi considerat fiu de către tatăl său (versetul 19), dar s-a înşelat. Tatăl şi-a iubit fiul rebel la fel ca întotdeauna (versetul 20). Totul a fost iertat, după care a urmat o sărbătoare (versetul 24).

Dumnezeu este bun pentru că Îşi împlineşte promisiunile, inclusiv promisiunea de a ierta. “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmul 34:18).

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Text preluat de la: http://www.monergism.ro/index.php/2012/12/ce-sa-fac-ca-sa-fiu-mantuit/

La întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”, vechea Evanghelie răspunde: „Crede în Domnul Isus Hristos”. La întrebarea următoare: „Ce înseamnă să crezi în Domnul Isus Hristos?”, ea răspunde: „Să te recunoşti păcătos şi să ştii că Isus Hristos a murit pentru păcătoşi; să abandonezi orice îndreptăţire de sine şi încredere în sine şi să te încrezi deplin în Hristos pentru a primi iertare şi pace; să-ţi schimbi propria natură, opusă şi rebelă faţă de Dumnezeu, cu un spirit de supunere recunoscătoare faţă de voia lui Hristos, datorită înnoirii inimii făcute de Duhul Sfânt”.

La o altă întrebare: „Cum pot să cred în Hristos şi să mă pocăiesc dacă nu am nicio înclinaţie naturală pentru aceste lucruri?”, vechea Evanghelie răspunde: „Priveşte la Hristos, vorbeşte-I Lui, strigă la El, aşa cum eşti. Mărturiseşte-ţi păcatul, revolta, necredinţa, şi încredinţează-te îndurării Sale. Cere-I Lui să-ţi dea o inimă nouă şi să lucreze în tine o pocăinţă adevărată şi o credinţă fermă. Roagă-L să-ţi îndepărteze inima rea şi necredincioasă şi să-Şi scrie Legea în tine, astfel încât să nu te mai abaţi niciodată de la El. Întoarce-te spre Hristos şi încrede-te în El cât mai mult, şi roagă-te să-ţi dea favoarea de a o face tot mai deplin. Serveşte-te cu speranţă de mijloacele harului, aşteptând să-L vezi pe Hristos apropiindu-Se de tine în timp ce cauţi să te apropii de El. Veghează, roagă-te, citeşte şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, ai legături cu copiii lui Dumnezeu şi continuă în acestea până ce ştii în tine însuţi, dincolo de orice îndoială, că eşti într-adevăr o fiinţă transformată, că eşti un credincios pocăit şi că ai primit inima aceea nouă pe care o doreai”. Acest demers subliniază necesitatea de a face apel la Hristos pentru acestea în mod direct şi încă de la prima etapă.

Nu-ţi amâna venirea la Hristos pentru o clipă în care să te simţi mai bun. Mărturiseşte-ţi mai degrabă cu sinceritate mizeria. Încrede-te, aici şi acum, în Hristos, care e singurul ce te poate face mai bun. Pune-ţi speranţele în El până ce lumina Sa se va ridica în sufletul tău. Orice altă atitudine decât această relaţie directă cu Hristos reprezintă o neascultare faţă de Evanghelie. Acesta este exerciţiul spiritual la care îi cheamă vechea Evanghelie pe ascultătorii ei, şi strigătul lor devine: „Cred, vino în ajutorul necredinţei mele” (Marcu 9:24).

Aceasta este vechea Evanghelie pe care trebuie să o credem şi să o predicăm: Evanghelia harului suveran a lui Dumnezeu în Hristos ca Autor şi Desăvârşitor al credinţei şi al mântuirii noastre!

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Text preluat de la: http://www.bethany.la/evanghelia
[pentru o abordare directă a subiectului derulați în jos, de la jumătatea articolului]

(adaptare după “Basic Christianity” de John Stott)

Orice începuturi sunt cruciale. Trebuie să ne naştem înainte de a putea creşte, trebuie să punem o fundaţie solidă înainte de a putea ridica o clădire, şi trebuie să stăpânim bine alfabetul înainte de a putea fi eficienţi în citire. Una din întrebările fundamentale legate de începuturile creștine este: Cum devine cineva creştin?

Este atâta confuzie în încercarea de a răspunde la această întrebare:

  • unii îşi pun toată nădejdea lor în faptul că au fost crescuţi într-o familie creştină;
  • alţii îşi pun nădejdea în botez;
  • alţii îşi pun nădejdea în faptul că merg regulat la biserică;
  • alţii îşi pun nădejdea în moralitatea lor.

Chiar dacă aceste lucruri sunt importante în felul lor, ele nu pot înlocui o relaţie personală cu Isus Hristos. Autorii Noului Testament tocmai acest aspect vor să-l sublinieze.

Înainte să vedem ce înseamnă creştinismul, aş dori să subliniem

Ce nu este creştinusmul :

  • Nu este un crez – Un creştin nu este cineva care recită sau aderă la un set de învăţături. Poţi să fi de acord cu învăţăturile creştine, şi totuşi să nu fii creştin. Biblia ne spune că şi demonii cred, dar nu sunt mântuiţi. Iacov 2:19 spune: “Tu crezi că este un singur Dumnezeu, şi bine faci. Şi demonii cred şi se înfioară”
  • Nu este în primul rând o conduită morală – Sunt mulţi care spun că nu are importanţă ce crezi atât timp cât duci o viaţă decentă. Mulţi creştini se străduiesc să fie morali, dar creştinismul nu este în primul rând un cod etic. Este adevărat că creştinismul are codul etic cel mai înalt, având ca temelie legea supremă a dragostei. Dar este posibil să trăieşti o viaţă morală fără să fii creştin.
  • Nu este un cult

…înţelegând prin cult un sistem religios de închinare şi un set de ceremonii. Cu siguranţă, creştinismul are anumite acte de cult, ca Botezul şi Cina Domnului, dar poţi să pierzi din vedere esenţa creştinismului chiar participând la acestea.

De asemenea, membralitatea bisericească şi frecventarea bisericii sunt esenţiale pentru un creştin, dar nu sunt îndeajuns. Rugăciunea şi citirea bibliei sunt de asemenea importante, dar şi aceste practici exterioare pot fi făcute fără ca cineva să înţeleagă esenţa creştinismului.

Deci, creştinismul nu este un crez, nici un cod etic, nici un cult, chiar dacă acestea toate sunt importante la locul lor. În esenţa lui creştinismul nu este un sistem intelectual, etic, sau ceremonial. Nu este nici chiar toate trei puse împreună. Este perfect posibil să fii corect în crez, neprihănit în conduită, şi conştiincios în observarea ceremoniilor, şi totuşi să treci cu superficialitate peste ceea ce este esential.

Atunci,

Ce este creştinismul ?

În esenţă, creştinismul este Hristos! Nu este în primul rând un sistem, ci este o persoană, şi o relaţie personală cu această persoană. Pornind de aici, toate celelalte lucruri îşi găsesc rostul lor, crezul nostru, conduita, membralitatea într-o biserică, cât şi închinarea noastră personală şi publică. Creştinismul fără Hristos este ca o ramă fără poză, ca un trup fără respiraţie. Apostolul Pavel explică succint acest aspect în Fil. 3:7-9.

Învăţăm din acest pasaj că:

    • A fi creştin înseamnă  să te încrezi în Hristos ca şi Mântuitor al tău

Pavel nu scrie numai despre cunoaşterea lui Hristos, ci şi despre faptul de a-L cîştiga pe El şi de a fi găsit de El. Apoi apostolul explică lucrul acesta printr-un contrast: nu avînd o neprihănire a mea care vine prin lege, ci acea care … vine de la Dumnezeu prin credința în Hristos. Pavel vorbeste aici despre neprihănirea lui Dumnezeu. Despre ce este vorba?
Într-ucît Dumnezeu este neprihănit, este logic că putem sta în prezenţa Lui numai dacă şi noi suntem neprihăniţi. Dar unde putem obţine acea neprihănire care să ne dea dreptul să stăm înaintea lui Dumnezeu? Există doar două răspunsuri posibile la această întrebare.
Primul răspuns este că putem încerca să avem neprihănirea noastră, prin faptele noastre bune şi prin împlinirea datoriilor religioase. Mulţi oameni fac încercarea aceasta, dar această încercare este sortită falimentului pentru că înaintea lui Dumnezeu toate faptele noastre bune sunt ca o haină mînjită (Is. 64:6). Toţi acei care au văzut puţin din gloria lui Dumnezeu au fost copleşiţi de sentimentul păcătoşeniei. Este imposibil să devenim destul de buni în faţa lui Dumnezeu ca El să ne poată accepta datorită bunătăţii noastre. Dacă considerăm, totuşi, că putem, atunci probabil ca avem o concepţie foarte modestă despre Dumnezeu, sau una prea înaltă despre noi. Sau probabil amîndouă.
Singura alternativă pentru a atinge o neprihănire acceptabiă de Dumnezeu este să o primim ca un dar de la Dumnezeu, punîndu-ne încrederea în Isus Hristos. Pentru că Isus Hristos singur a trăit o viaţă perfectă, El n-a avut păcat ca să fie nevoie de ispăşire. Totuşi, pe cruce El s-a identificat cu lipsa noastră de neprihănire, a purtat păcatul nostru, a plătit pentru pedeapsa care ne revenea nouă, şi a murit în locul nostru (2 Cor. 5:21).
Deci dacă venim la Hristos şi ne punem încrederea în El, se întîmplă ceva minunat; El ne ia păcatele noastre şi ne îmbracă în schimb cu neprihănirea Lui. Astfel putem să stăm înaintea lui Dumnezeu, nu din cauza neprihănirii noastre, ci pentru că Isus Hristos cel neprihănit a murit pentru noi şi a fost înviat din morti.

    • A fi creştin înseamnă să-L asculţi pe Hristos ca şi Stăpân al tău

Pavel scria despre faptul de a-L cunoaşte pe Isus Hristos ca Domn al lui. Domnia lui Hristos este un fapt neglijat astăzi. Domnul Isus întreabă în Lc. 6:46 «De ce îmi ziceţi Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun Eu?» Prima mărturisire de credinţă creştină a fost «Isus Hristos este Domnul» (1Cor.12:3). Pentru că atunci când Hristos este Domnul nostru El conduce viaţa noastră, şi noi îl ascultăm cu bucurie. Cu adevărat aducem fiecare domeniu al vietii noastre sub domnia Lui: familia, căsătoria, serviciul, posesiunile noastre, ambiţiile noastre, etc.

Am văzut că creştinismul este în esenţă Hristos. Este o relaţie personală cu Hristos ca şi Mîntuitor, Stăpîn şi Prieten. Dar cum putem să avem această relaţie personală cu Hristos? Sunt patru paşi care trebuie să-i facem:

    1. Să recunoaștem că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de Mântuitor

Prin păcat Biblia întelege egocentrare, adică totul centrat spre noi înşine. Ordinea lui Dumnezeu este să-L iubim pe El întîi, apoi pe semenii nostri şi apoi pe noi. Păcatul este inversarea acestei ordini divine. În loc să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa, ne-am răzvrătit împotriva Lui şi ne-am urmat căile noastre. În loc să ne iubim şi să slujim pe semenii noştri, ne-am preocupat numai de interesele noastre.
Mai mult, păcatele noastre ne separă de Dumnezeu. Pentru că El este absolut curat şi sfânt. El nu poate să trăiască cu răul, nici să-l sufere. Biblia vorbeste despre Dumnezeu ca o lumină orbitoare şi ca un foc mistuitor. Mînia Lui este asupra noastră. În consecinţă, nevoia noastră cea mai mare este de un Mîntuitor care poate să anuleze prăpastia mare care există între noi şi Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi de un nou început.
Primul pas este cel mai greu, pentru că îl găsim umilitor. Foarte greu putem accepta ca nu ne descurcăm singuri şi că avem nevoie de ajutor. Cei care nu recunosc că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu nu vor veni niciodată la Hristos. Domnul Isus a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mc.2:17)
Cu alte cuvinte, aşa cum nu ne ducem la doctor decât atunci când suntem bolnavi, şi recunoaştem lucrul acesta, tot aşa nu vom veni la Hristos decât atunci cînd vom recunoaşte că suntem păcătoşi. Mândria multora i-a împiedicat să recunoască lucrul acesta şi consecinţa este că au rămas în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Trebuie să ne smerim şi să recunoastem că nu ne putem mîntui singuri.

    1. Să credem că Isus Hristos este Mântuitorul

El este într-un mod unic calificat să mîntuiască păcătoşi datorită a ceea ce este El şi ceea ce a făcut.  Cine este Isus Hristos? El este Fiul etern al lui Dumnezeu care a devenit o fiintă umană în persoana lui Isus din Nazaret, şi este singurul Dumnezeu – Om. Ce a făcut Isus Hristos? La naştere a luat natura noastră umană, iar la moarte a luat păcatul şi vina noastră. Pe cruce a îndurat pedeapsa înfricoşătoare pentru păcatul nostru, adică moartea care este separare de Dumnezeu.

    1. Să fim gata să recunoaştem că Isus Hristos este Domnul nostru

El este Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos (2Pe.3:18) şi nimeni nu trebuie să separe calitatea de Domn de cea de Mântuitor, răspunzînd uneia şi respingînd-o pe cealaltă. Hristos ne oferă mîntuirea şi cere totala noastră consacrare.
Hristos ne cheamă de asemenea la pocăinţă. Aceasta nu este un vag sentiment de ruşine, ci este o întoarcere decisivă de la tot ce este neplăcut lui Dumnezeu. Nu este vorba numai de o renuntare la păcatul trecut, ci şi de o determinare de a merge pe calea lui Hristos în viitor, de a fi ucenicul Lui, de a învăta şi asculta de învăţăturile Lui (Mat.11:28-30). Domnul Isus le-a spus contemporanilor Lui să-şi calculeze costul înainte de a-L urma pe El. El a spus că nimeni nu poate deveni ucenicul Lui dacă nu-L pune pe Hristos pe primul loc în viaţa lui (Lc.14:25-35).

    1. Să-L acceptăm pe Domnul Isus într-un mod personal în viaţa noastră

Primii trei paşi i-am făcut în mintea noastră. Admitem că suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mîntuitor, credem că Isus Hristos a venit şi a murit ca să fie Mîntuitorul nostru, şi că El doreşte să fie şi Stăpînul nostru. Acum trebuie să punem întrebarea care a pus-o mulţimea la Cincizecime, „Fraţilor, ce să facem?” (FA 2:37), sau mai deplin, întrebarea care a pus-o temnicerul din Filipi, „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mîntuit?” (FA 16:30). Răspunsul este că fiecare din noi trebuie să vină la Domnul Isus personal şi să-I ceară îndurare. Fiecare trebuie să-I ceară lui Hristos să fie Mîntuitorul şi Domnul lui.